Ploaia, acel magnific fenomen fara de care Pamantul ar muri; acel fenomen care e mentine in viata, propriile vieti. Ploaia, cea care cu ai ei incolori inlatura din calea sa pe majoritatea celor aflati pe strazile gri ale orasului. Niciodata nu am inteles de ce oamenii dau mai multa importanta unor materiale ce doar ii imbraca fizic, decat materialului din care sunt creati: Apa/ Ploaia.
Eu o iubesc. Este cel mai pur lucru pe care il poti lasa sa-ti imbrace pielea pana la catifelare si sa-ti patrunda fiecare por pana la inchiderea fiecarei rani din care din care este alcatuit sufletul candva spart in mii de bucati .Pentru mine este unica Fiinta ce ma poate imparti si aduna totodata intr-un intreg, si face asta fara sa ma raneasca. Pentru mine, este unica Fiinta ce chiar ma intelege pentru ca stie sa planga cu si prin mine.
Ploaia ma poate lasa s-o iubesc si s-o traiesc pana la contopire.
Cu ceva timp in urma, pe cand cerneala era inca uda, imi spuneam ca daca as sti ca picurii unei plo de vara b ar vindeca sufletele de oameni, atunci as face orice sa devin o asemenea ploaie, ca mai apoi sa-mi revars lacrimile asupra omenirii spre vindecarea-i de care are atata nevoie.
CAnd oamenii fug din calea sa, eu ard de nerabdare sa-i las picurii sa ma vindece si sa-mi stinga dorul nebun ce-mi creste de fiecare data cand ea nu este aici.
Daca noaptea-mi este sfetnicul ce ma transforma in lumanarile ce le sustine, ploaia imi permite sa ma ascund in plina zi, transformandu-se in perdea ocrotitoare.
Daca noaptea este cea care ma tine departe de lumina grea a zilei, ploaia este cea care-mi permite sa traiesc in soarele mult prea arzator pentru sufletul meu.
Ploaia este esenta vietii.
Ploaia este cea care ajuta apa aflata deja pe Pamant sa-si mentina rangul de "sange" al Terrei.
Ploaia este cea care mentine verdele ochilor mei, atat de puternic.
Ploaia este Fiita ce atat de mult o pot iubi.
