Engel

O cameră...eu..o lume înconjurată de altă lume. Întuneric. Iar eu. În faţa mea,o uşă.Î ncerc să ajung la ea,dar cu fiecare pas pe care îl fac,cu atât se îndepărtează mai mult. Cu fiecare pas pe care îl fac,cu atât corpul îmi sângerează mai tare.Cine sunt? Unde sunt? De ce nu pot ajunge la uşă? De ce nu pot evada? De ce sunt aici? Sunt un înger cu aripile frânte,nu mai sunt acel fluturaş cu zâmbet inocent. Am fost adusă aici de către demonii ce m-au prins în urmă cu doar câţiva ani. E ciudat. Sunt aici de atâta timp,dar fiecare zi e diferită,deşi e aceeaşi. Şi totuşi unde sunt? Sunt doar o prizonieră îincuiată în propria ei nebunie,cu propriile gânduri..Ahh! doare!! Mă doare! Vreau să scap de aici! Vreau să evadez! Îmi vreau viaţa!Ahh! Nici să ţip nu pot!...ţip în gândul meu...un ţipăt mort..lacrimi nu mai am...dorinţe..sentimente..toate au îngheţat undeva pe pereţii acestei camere....Şi acea uşă..De ce au mai lăsat-o demonii? dacă nu am dreptul să ajung la ea? De ce?De ce eu?Vreau să...vreau să...să trăiesc! Ahh! de ce am ajuns aici?De ce am uitat să sper?Trebuie să fac ceva,trebuie să scap de aici.Mă ridic.Mă sprijin de perete,mă uit spre uşă,dar nu mai fac nici un pas.Nu.Rămân dreaptă,paralizat,.un înger gol,cu un trup frumos,cu o privire seducătoare.Sunt adorabilă...de aş fi acolo,toţi s-ar îindrăgosti de mine,aş fi cea mai bună,cea mai iubită...dar la ce bun?Dacă totul se întâmplă doar acum?Şi doar aici?şi totuşi încă nu renunţ..sper..rămân aşa..cu privirea spre uşa..E frig...dar nu simt.Demonii se joacă pe lângă mine,mii de tăieturi îmi apar pe trupul gol,dar nu mă doare.Am doar un singur gând"Voi reuşi"..Şi stau..aştept..mă gândesc..nu mă mişc..Stau.Trece un minut,trec zece..trece o oră...o lună...şi un an...ochii mi se închid pentru o clipă,cad în genunchi..Nişte chestii incolore îmi cad din ochii mei.Altădată le numeam lacrimi,acum nu ştiu cum să le numesc.Apoi îmi ridic din nou privirea spre uşă...Se deschide...Uşa s-a deschis! O lumină roşie,puternică,străbătu încăperea.În pragul uşii era un înger cu aripi negre.Păşeşte în cameră,apoi închide uşa.Deşi mintea îmi spunea că nu era cel ce ar trebui să fie,totuşi, o emoţie puternică îmi controla întreg trupul.Se apropie de mine.Avea ochii închişi.Mă ridică,îmi pune mâna în gât şi mă lipeşte de perete.De ce nu puteam să fac nimic?Nu puteam? Nu vroiam?..nu ştiu...Deschise ochii.Erau de un roşu precum rubinul,un roşu ce îţi dădea o senzaţie stranie de moarte prematură.Îşi apropie buzele şi mai mult de ale mele.Nu îi simţeam nici măcar respiraţia.Apoi,mă sărută.Un sărut rece,amar,obligat..ahh! Mă doare! Atingerile lui mă dor!..Închid ochii,apoi mă aruncă pe jos.

"Ai de ales între a muri acum,sau a merge cu mine",spuse el,brusc.

Nu ştiam ce să fac,nu ştiam cine e,nu ştiam cine sunt.Nu îmi era teamă,dar pur şi simplu nu ştiam ce să îi spun.

"Cu mine poţi avea tot ce îţi doreşti" mai spuse el.

Cu el pot avea tot ce îmi doresc? ahh...să fie el salvatorul meu?..să îi spun că merg cu el? şi dacă va fi mai rau? dar oare contează? eu vreau să trăiesc..nu să mor..

"Merg cu tine" i.-am spus,ridicându-mă.Apoi m-a luat de mână,şi intr.o fracţiune de secundă,am ajuns intr-o încăpere albă.Când am întors privirea să văd unde e,nu mai era.Ce se întâmplă?Unde eram acum?..ahh aripile mele...sunt tăiate..nu mai am aripi! nu!!! Aş fi vrut să fug,dar nu puteam..nu aveam unde..totul era..fară margini..Dintr-o dată totul începe să se învârtă...Zeci de oameni apar lângă mine..Râdeau isteric şi mă arătau cu degetul...m-am uitat în jos şsi am observat că sunt goală...încerc să ţmi acopăr goliciunile..mă aşez pe jos,mă uit la ei,iar în mintea mea ţipam din nou.. :"Nuuu!" apoi ei se transformară în demoni....şi încep să danseze în jurul meu..râdeau..mă loveau cu privirile lor..mii de răni îmi apăreau pe corp..acum mă durea! ahh! de ce l-am crezut? A spus că voi avea tot ce îmi doresc dacă voi merge cu el..de ce l-am crezut? de ce???? ahh!!!!! ce înger prost am fost!..cât de mult mă doare..dar nu...nu am să devin ca ei...nu!! nu voi renunţa! voi spera....Închid ochii..sper...sper...încep să îmi repet că el va veni..Încep să las dorinţa să pună stăpânire pe mine..Vreau să vină,vreau să mă salveze,vreau să fie aici..îngerul meu nebun,unde eşti? de ce nu mă aude? ahhh...trebuie să vină..oricine ai fi,înger nebun...vino şi ia-mă de aici,salveaza.mă..."

Dintr-o dată nu mai aud nimic..deschid ochii..toţi demonii erau înfricoşaţi şi toţi se uitau în spatele meu..nu înţelegeam ce se întâmpla aşa că m-am întors şi eu...Şi ...

Dintr-o dată nu mai aud nimic..deschid ochii..toţi demonii erau înfricoşaţi şi toţi se uitau în spatele meu..nu înţelegeam ce se întâmpla aşa că m-am întors şi eu...Şi l-am văzut!Daaaaaa!!!! wow...nuu!..e real? sau e o alta farsă?? ahh..aripile lui imense şi verzi...ochii aceia negri...să fie oare acesta,îngerul meu? să fie acesta cel ce a venit să mă salveze?...ahhh cât de frumos e...Vine încet spre mine,ţmi zâmbeşte şi îmi oferă mâna lui.Fără să mă mai gândesc,îl iau de mână şi mă ridic.Mă apropie de trupul său,acoperindu-mă cu aripile sale.Acum mă simţeam protejată şi iubită.Atingerea aripilor lui îmi vindecă toate rănile de pe trup.Îmi închid ochii şi îmi pun capul pe pieptul lui.Nu ştiam dacă e ceva real,nu şstiam dacă era ceva rău,dar nu îmi păsa,el era acolo..un El pe care l-am aşteptat din totdeauna.Apoi simt o uşoară durere în spate,deschid ochii şi observ că eram in alt loc...Îmi era foarte greu să descriu locul unde ne aflam..era ceva..unic...atmosferă..aer..apă şi foc...toate împreună..un univers...durerea din spate mi se intensifică.Mă uitam în ochii lui şi el îmi zâmbi.

"De ce mă doare spatele?" am întrebat eu.

"Pentru că aripile tale îţi cresc la loc" spuse el,calm.

"Cum te numeşti?Cine eşti?"

"Mă numesc Angel."

"Angel..şi de unde eşti tu?"

"Din Univers."

"Din Univers...şi ce vârstă ai tu?"

"Iubita mea,eu nu am o vârstă..eu sunt etern!" îmi spuse el,după care mă sărută pe buze...Ce atingere..ce emoţie..ce fior...ahh daaa! el e cel ce l-am aşteptat atâta timp,el e salvatorul meu,dah! cu el am să merg mai departe,cu el am să trăiesc,cu el am să fiu eu...

"Iubita,acum eşti gata"spuse el,văzând că aripile mele de un roz sidefat,erau acum mai superbe şi mai puternice ca niciodată.

"Gata pentru ce?" am întrebat eu puţin speriată."Sper că nu pleci...nu mă vei lasa singură..nu?" spun eu uitându-mă în ochii lui.

"Iubita,nu,nu am să te părăsesc niciodată.Acum vei merge cu mine.Vom merge acolo unde trebuie să fim! Îimpreună!"

"Te iubesc" i-am spus,uitându.mă în ochii lui de un negru atât de puternic.

"Şi eu! Să mergem..."

In sfarsit!

În sfârșit. Da, știu. Mi-a luat cam mult să ajung din nou aici, printre rândurile care vă vor umple din nou clipele din viața voastră.

Și așa cum v-am obișnuit, nu am să încep cu sfaturi despre ce să faceți sau nu, pentru că nu-mi stă în caracter. De data asta am sa vă vorbesc despre mine, despre trăirile mele, despre ce am mai gândit, despre ce am mai simțit. Și da, am o surpriză! De data asta am să o fac în mod direct fără a întruchipa vreun personaj care să mă reprezinte și să-mi joace rolul într-un alt roman. Nu, acum voi vorbi despre mine, persoana mea, eul meu personal, imaginația mea și restu lucrurilor ce fac parte din viața mea.

Știți ce îmi place cel mai mult? Că deși credeam că nu voi mai putea duce-o mai departe, că am obosit din nou, ca de fiecare dată, și că nu prea îmi mai găseam rostul propriu, totuși sunt din nou aici, după atâta timp. Recunosc, mi-a fost dor de scris. Mi-a fost dor să stau să îmi las mâinile să tasteze fără nici o obligație, ci doar din simțiri. Deși câteodată, aparent sunt fără idei, dar chiar lipsa asta a mea acută de idei pregândite, va făcut să-mi iubiți atât de mult vechile mele opere literare. Și să știți că apreciez enorm că ați avut atâta răbdare să mă așteptați să vin și eu din urma voastră.

Oricum e bine. Mă las o perioadă de pictură pentru că nu prea mai am putere să o fac, dar în schimb mă reapuc de scris. Este genial! Ahh! Cât dor mi-a fost de asta! FREEDOM!

E noapte. E 12 fără 15 minute. Ar trebui să-mi fie somn, și chiar mi-a fost, dar paradoxal, din cauza anumitor motive, m-am umplut de nervi și mi-a pierit tot somnul, așa că am venit în bucătărie, am spălat vase, și acum scriu. Ciudat, nu? Dar știți doar, că asta sunt eu! Ahh aș bea și o cafea, ca pe vremuri, dar cum bebe mic din burtică ( aa da, sunt ÎNSĂRCINATĂ!) nu are voie cafea, nu beau. Dar aștept să se răcească apa din congelator.

Ahh! Cât de bine este! Să trăiesc din nou sentimentul nopților nedormite și pline de creații literare, de mărturisiri adolescentine, de privirea nopții însăși, de tot ceea ce obișnuia să îmi placă, să mă reprezinte.

E drăguț. Cel puțin acum mi-am regăsit calea de a mă descărca de dureri, plăceri, nervi, stări, într-un mod care, cel puțin, nu mai rănește. Și asta nu face decât să mă bucure.



Hmm.. am citit de curând o lucrare a unui filosof hermeneut, în care este prezentată ideea de INFINIT. Recunosc că este o lucrare aparent simplă, dar în sine, este mult mai complexă și destul de greu de înțeles cu adevărat ceea ce vrea să spună filosoful respectiv. Spre exemplu, el afirmă, că, Infinitul la pătrat face unu. Dacă ar fi să gândim după cum știm noi și cum am învățat ca proștii, în școli, ni s-ar părea doar o afirmație aberantă. Dar dacă ne-am da puțină voie să o gândim logic, pur și în esență, vom observa că are dreptate. Personal abia aștept să văd această lucrare publicată, pentru că, după părerea mea, are un potențial maxim. Și chiar dacă mulți nu vor înțelege, oricum viața le va demonstra că datele din lucrarea domnului filosof sunt adevărate. Pentru că altfel viața asta nu este, nu se întâmplă.

PLOAIA

       Ploaia, acel magnific fenomen fara de care Pamantul ar muri; acel fenomen care e mentine in viata, propriile vieti. Ploaia, cea care cu ai ei incolori inlatura din calea sa pe majoritatea celor aflati pe strazile gri ale orasului. Niciodata nu am inteles de ce oamenii dau mai multa importanta unor materiale ce doar ii imbraca fizic, decat materialului din care sunt creati: Apa/  Ploaia.
      Eu o iubesc. Este cel mai pur lucru pe care il poti lasa sa-ti imbrace pielea pana la catifelare si sa-ti patrunda fiecare por pana la inchiderea fiecarei rani din care din care este alcatuit sufletul candva spart in mii de bucati .Pentru mine este unica Fiinta ce ma poate imparti si aduna totodata  intr-un intreg, si face asta fara sa ma raneasca. Pentru mine, este unica Fiinta ce chiar ma intelege  pentru ca stie sa planga cu si prin mine.
      Ploaia ma poate lasa s-o iubesc si s-o traiesc pana la contopire.
      Cu ceva timp in urma, pe cand cerneala era inca uda, imi spuneam ca daca as sti ca picurii unei plo de vara b ar vindeca sufletele de oameni, atunci as face orice sa devin o asemenea ploaie, ca mai apoi sa-mi revars lacrimile asupra omenirii spre vindecarea-i de care are atata nevoie.
      CAnd oamenii fug din calea sa, eu ard de nerabdare sa-i las picurii sa ma vindece si sa-mi stinga dorul nebun ce-mi creste de fiecare data cand ea nu este aici.
     Daca noaptea-mi este sfetnicul ce ma transforma in lumanarile ce le sustine, ploaia imi permite sa ma ascund in plina zi, transformandu-se in perdea ocrotitoare.
     Daca noaptea este cea care ma tine departe de lumina grea a zilei, ploaia este cea care-mi permite sa traiesc in soarele mult prea arzator pentru sufletul meu.
    Ploaia este esenta vietii.
    Ploaia este cea care ajuta apa aflata deja pe Pamant sa-si mentina rangul de "sange" al Terrei.
    Ploaia este cea care mentine verdele ochilor mei, atat de puternic.
    Ploaia este Fiita ce atat de mult o pot iubi. 

doar intrebari...

Cum poate cineva, care se uraste pe sine, poate mai mult decat oricine altcineva, sa fie facut "arogant"?

Cum este posibil sa vrei sa mori atat de mult, exact cand viata ta este frumoasa?

Cum este posibil ca atunci cand esti cel mai sincer, nimeni sa nu te creada?

Cum este posibil ca atunci cand esti fericit si zambesti, cineva sa iti spuna sa incetezi si sa nu te mai dai mare?

Cum este posibil ca uneori ( si poate chiar des) singurul zambet care sa mai porneasca din tine, sa-ti fie, defapt, propriile lacrimi?

cum?

De ce?

....

Plastic, si nimic altceva

Plastic. Mult plastic. Plastic, si nimic altceva. Asta este singurul lucru din care esti facuta tu, papusa de plastic. Tu nu stii, nu intelegi, si nu iubesti altceva decat plastic. Plasticul este tot ce conteaza pentru tine, fiinta plastificata. Si lumea din jurul este doar plastic.

Si pe dinauntru, tot plastic esti.

Plastic...Dar, doar plastic. 

Si nimic altceva...

the last day of summer

Trecut,prezent sau viitor?

de ce sa traiesti in trecut,cand trecutul e deja mort,dar tu esti inca viu? de ce spui ca traiesti in viitor,cand tu nici nu stii ce inseamna prezentul? de ce ti-e teama de prezent? de ce nu vrei sa il cunosti? de ce sa te gandesti la viitor,cand acesta poate nici nu-l vei afla? de ce nu stii sa traiesti in prezent?...trecutul inseamna a fi mort,prezentul inseamna a trai,iar viitorul inseamna nimic. 

Tu ce alegi? Trecut,prezent sau viitor? si alege pana nu e prea tarziu..."