da, doar personaje.

"Sunt la fel ca tine,suntem personaje aflate în poveşti,scrise de autori diferiţi, poveşti ce pot fi unite oricând,de altcineva..Şi eu sunt ca tine.Mă simt aşa de mică într-o lume aşa de mare,dar mă simt regină în lumea mea,o lume în care ador să stau,doar pentru a uita mereu de realitatea în care sunt nevoită să mă trezesc zi de zi.Poate că te intrebi cine sunt,dar nu uita că sunt la fel ca tine.Şi eu mă întreb cine sunt ? Şi încotro mă îndrept?Cine sunt ei? Ce e realitatea? Unde şi cui aparţin eu? De ce de când mă ştiu simt că locul meu nu e aici? Şi uneori aş putea crede că autorul meu a fost ori prea prost,ori prea beat,neştiind să îmi dea destinul clar,sau poate că aşa a vrut el să fie,să mă lase să umblu pe atâtea drumuri,doar pentru a ajunge la apogeu.Câteodată aş vrea să fie totul doar aşa simplu,dar nu,nu..mie totuşi îmi place mai mai mult aşa.De ce? răspunsul e simplu:Pentru că mereu am vrut să fiu ca tine,dar totuşi unică,prin felul meu de a fi.Şi acum ce faci? Cumva citeşti aceste rânduri şi te întrebi din nou,cine sunt? Şi cum de te cunosc aşa de bine? Ahh…dar te înşeli,pentru că eu poate că nu te cunosc deloc,dar totuşi ne leagă un singur lucru,faptul că suntem doar personaje din poveşti diferite,scrise de autori diferiţi,dar totuşi,unite într-o singură carte."

e doar o parte din.

„Mulţumesc!”spun eu zâmbindu-i,după care plec.”Wow! Nu pot să cred! Am un Metallyot AG21! Doamne! Te iubesc!La-la-la-la!Şi uite că viaţa e totuşi frumoasă!”îmi spun eu în timp ce dansam sau încercam să dansez ceva fără noimă dar totuşi pe melodia fericirii.!Am un Metallzot AG21!!Cel mai tare aparat e în mâinile mele pentru 40 de ore!Şi na!Să mai spun eu că viaţa nu e frumoasă!Ahh da!Mă iubesc!Te iubesc!”îmi mai spun eu continuând să dansez pe holurile facultăţii.”Uhmm…e 8:40.Următoare oră o am la…la.11????”mă uit eu mirată pe orar.”Bestial!Am ceva timp să fac ceva poze.AA Şi afară a început ploaia!Se poate mai bine de atât?Să dansez în mijlocul ei şi să îi pozez fiecare por transformat în picuri incolori.Să o las să îmi sărute buzele doar aşa cum ştie ea şi să prind în lumea aparatului diferite mutre ale diferiţilor cetăţeni ce fug disperaţi din calea iubitei mele ploi.”Îmi spun eu în timp ce mă îndreptam grăbită către ieşire.”Ahh! Asta da viaţă!Ploaie! te iubesc! Mi-ai lipsit!Spune-mi că îmi permiţi să te pozez aşa cum eşti tu nebună şi unică prin naturaleţea ta!Spune-mi că îmi permiţi să fredonez lacrimi cu tine şi să le uneşti din nou cu picurii tăi!Spune-i vântului să îmi aducă şoaptele tale şi spune-i că îi promit că îl voi poza şi pe el!Ahh uite!Frunza asta!Simplă,dar magnifică!Prima mea poză cu acest aparat1Va ieşi perfect!Aaa da…şi uite picurii tăi transformaţi în lacrimile sufletului meu!Poze!Singurul mod de surprinde realitatea voastră,a lucrurilor mărunte,simple,dar fără de care lumea nu ar mai fi lume şi cuvintele nu ar mai fi cuvinte şi omul nu ar mai fi om.Oh doamne!Bietul om.Un cerşetor.Câte secrete poate ascunde această fiinţă ce s-a căsătorit din obligaţie pură,cu strada.Uite ploaie!Priveşte-i anii imprimaţi în ridurile sale!Priveşte-i aceşti ochii,atât de verzi şi atât de vii.Ahh!Bătrâne!Nu te teme!Îţi promit că te voi face vedetă!Îţi promit că vei ajunge pe panoul vieţii mele!”îi spun eu bietului om,pozându-l,după care am plecat mai departe.Poze peste poze,clipe,timp,totul.Aparatul face parte din mine,iar ochii mei devin ochiul său.Cu el pot poza tot ce îmi doresc.Nu sunt perfectă.Nici nu vreau să fiu.Dar recunosc că biata mea mamă mi-a transmis înclinaţia aceasta spre arte.Merg acum agale pe o străduţă,îndreptându-mă spre facultate.Peste drum observ o doamnă ce avea alături o tânără ce părea a fi fiica sa.Studiind gesturile lor am putut să realizez că se înţelegeau foarte bine.Îmi aduc aminte de mama.Cu toate că au trecut aproape 15 ani de când nu mai e,chipul ei încă îmi este bine imprimat în minte.De câte ori văd mame şi copii încerc să îmi imaginez şi eu cum ar fi fost ca mama să mai fi putut rămâne cu mine,în lumea asta.Şi moartea tatei…doi ani de atunci.Niciodată nu am putut înţelege de ce Dumnezeu a făcut asta.De ce mi ia luat de lângă mine.Cu ce am greşit,sau mai ales dacă am greşit,nu am aflat niciodată şi nici nu cred că am să aflu vreodată.Hah,îmi amintesc cât L-am urât atunci pe Dumnezeu.Dar vezi tu,vânt drag,nu pot să fiu veşnică supărată.Şi nici nu mai sunt.4 ani am avut cea mai tare gaşcă.Am avut o viaţă plină cu de toate.Acum nu îl mai urăsc pe Dumnezeu,dar tot în mister e învăluit.Şi apoi,dragul meu prieten,nu ar fi meritat să trăiesc în lacrimi o viaţă întreagă.Şi acum,ştiu că va fi totul bine.Ştiu că voi reuşi.Ştiu că viaţa e frumoasă oricum şi merită trăită.Uhmm,trebuie să mă duc la ore acum.Mai vorbim.Du-te şi ai grijă de ploaie.:Şi nu uita…te iubesc.”spun eu vântului,după care mă îndrept către facultate.”

Ceva aparte.Poate.

Verde

© Airin

Verde este luna dintre stele

Si verzi is si ele,

Verde-I cerul noptii

Si tot verde este

Si roua diminetii;

Verde imi este sufletul

La fel de verde-mi esti

si tu;

Verde-mi este iubirea

La fel si privirea-mi

Si verzi iti sunt ochii

Si tot verde-ti este si privirea;

Totul este verde

Si verdele-I un tot,

Verzi sunt acul si ata

Si tot verde-I si viata;

Verdele-I fericirea

Si tot verde este si iubirea.

ps: multumesc lui Yuri pentru poze:X

Singuratate © Airin

Prin fereastra sparta

Vantul adie,

Si unde este acum

Acel altadata,

cand povestea-I inca vie?

Si cerul negru-l privesc acum

Iar ale mele lacrimi

Impletite-n sange,

Transforma totul-n scrum

Si nimeni nu mai plange.

Iar Regina Luna tace,

intre miile de stele,

Tace, tace…

Si e noapte si frig

Si totul arde…

Totul se transforma-n nimic,

Iar al meu inger cu negre aripi

nu mai vine;

Si prin fereastra sparta

Vantul adie…

Pentru ca te+am iubit, te iubesc si te voi iubi

Hmm…iata-ma in postura in care nu credeam ca voi ajunge vreodata…Telefonul tau de ieri mi-a schimbat viata. Cuvintele tale inca persista in mintea mea, dar parca inca nu pot sa realizez ca este chiar adevarat. Nu pot, sau nu vreau, sa realizez faptul ca s-a terminat, ca nu mai esti al meu. Nu vreau sa cred asta! Doare prea tare… Ma gandesc acum…Care a fost motivul? Sa fi fost comportamentul meu stupid, in situatiile de nerzi? Sa fi fost cuvintele pe care ti le-am tot spus, cuvinte prea dure, cuvinte in care nici eu nu credeam?...Sa fi fost altceva? Nu stiu…Dar oare chiar mai conteaza acum?

Nu stiu…Imi e dor de tine, si imi va fi mereu. Multi au spus ca voi trece peste asta destul de repede, dar acei multi nu stiu ca nimeni nu este ca tine. Acei multi nu stiu ca – in continuu- ma intreb, cine ma va mai iubi asa cum ai facut-o tu? Cine ma va mai saruta, atinge asa cum ai facut-o tu? Cine va mai face dragoste cu mine, asa cum ai facut tu? Cine ma va mai asculta asa cum ai facut tu? Cine se mai uita la mine, cum te uitai tu? Cine ma va mai tine in brate, cum faceai tu? Cine imi va ma spune “Te iubesc!” cum imi spuneai tu? Pe cine voi mai iubi asa cum te-am iubit pe tine? Cui ii voi mai spune “te iubesc”. Cum iti spuneam tie?....Doare…te vreau inapoi…mereu te voi vrea inapoi…Ai fost primul pentru mine in atatea lucruri…Cu tine am petrecut noua luni, zi de zi. Te-am iubit, te iubesc….si te voi iubi…Stiu ca sufletul meu va pastra mereu cicatricea numelui tau…Stiu ca multe lacrimi vor curge pe obrajii mei…si stiu ca nu am sa mai iubesc pe nimeni, asa cum te-am iubit pe tine….

Te vreau inapoi!.

Undeva între prăbuşire şi puterea de a rezista

E seară. Sunt cu tine. E frig dar aproape că nu simt. Toate simţurile îmi sunt parcă paralizate, iar mintea mea este prea ocupată cu „reînvierea” acelei zile pe baza spuselor tale. Doare, mă doare. Îmi pare atât de rău. Plâng şi fumez din ţigară. Îmi plec capul şi continui să te ascult. Acea zi ne-a marcat. A fost ziua în care pentru a nu ştiu câta oară, în viaţa mea, mă transformam în ceva ce se numeşte „ criminală de suflete”. Şi eram încă una dintre cele mai bune. Reuşeam să omor pe cine iubeam mai mult. La fel ţi-am făcut şi ţie. Ştiu că în acea zi te-am omorât. Ştiu că acea zi mă va urmări mult timp. Mă doare acum să ştiu că m-am purtat aşa cu tine, cu noi. Doare acum să ştiu că tu, cel pe care l-am iubit şi îl iubesc aşa de mult, adânc şi chiar intens, ai fost una dintre victimele virusului din mine. E ciudat să explic asta. Nu eram drogată cu nici un fel de stupefiante, dar eram drogată cu prea multe. Eram drogată cu stări negative, gânduri şi imaginaţia mea macabră, eram drogată cu ...mine. Vroiam să ies, dar îmi era teamă. Mereu am vrut să îţi vorbesc despre mine, despre temerile mele, dar mereu mă temeam...nici eu nu ştiu de ce mă temeam mai tare. Îmi pare rău că m-am eliberat în cel mai groaznic mod. Îmi pare rău că nu ţi-am cerut ajutorul când trebuia. Îmi pare rău. Poate că nu mai are nici o importanţă, dar sincer, îmi pare rău. Şi poate că într-un fel sau altul, mă urăsc pentru ziua aceea.

Nici acum nu sunt bine. Am nevoie de ajutor. De al tău. Am nevoie de tine, am nevoie de mine, am nevoie de noi. Nu îmi pot permite să mai omor pe cineva. Nu aş rezista impactului. Nu mai pot trăi ascunzându-mă. Ştiu, poate că mi-a luat cam mult timp să realizez asta, dar e bine că totuşi am realizat. Nu pot trăi singură. Nu pot trăi fără tine. Vreau să mă iert. E greu să trăieşti. E greu să fiu eu. E greu să spun mereu ce gândesc, ce am nevoie, ce mă doare, ce nu vreau sau ce vreu. Dar e de preferat să trăiesc acest drum. Ştiu că mă vei ajuta. Am încredere în tine. Am să mă ajut şi eu, am să te ajut şi eu.
Te iubesc. Şi chiar simt asta când ţi-o spun. Sunt fericită că te-ai întors la mine şi de aceea nu am să te mai mint. Am să îţi spun mereu adevărul. Ca să mă poţi ajuta trebuie să mă cunoşti cu adevarat, pentru că, aşa cum spunea cineva „ nu te pot trata dacă nu ştiu ce boală ai”.
Şi tot cineva a mai spus că în doi se trece mai uşor peste probleme...Aşa că, hai să fim din nou doi....
Mă ajuţi?....