e doar o parte din.

„Mulţumesc!”spun eu zâmbindu-i,după care plec.”Wow! Nu pot să cred! Am un Metallyot AG21! Doamne! Te iubesc!La-la-la-la!Şi uite că viaţa e totuşi frumoasă!”îmi spun eu în timp ce dansam sau încercam să dansez ceva fără noimă dar totuşi pe melodia fericirii.!Am un Metallzot AG21!!Cel mai tare aparat e în mâinile mele pentru 40 de ore!Şi na!Să mai spun eu că viaţa nu e frumoasă!Ahh da!Mă iubesc!Te iubesc!”îmi mai spun eu continuând să dansez pe holurile facultăţii.”Uhmm…e 8:40.Următoare oră o am la…la.11????”mă uit eu mirată pe orar.”Bestial!Am ceva timp să fac ceva poze.AA Şi afară a început ploaia!Se poate mai bine de atât?Să dansez în mijlocul ei şi să îi pozez fiecare por transformat în picuri incolori.Să o las să îmi sărute buzele doar aşa cum ştie ea şi să prind în lumea aparatului diferite mutre ale diferiţilor cetăţeni ce fug disperaţi din calea iubitei mele ploi.”Îmi spun eu în timp ce mă îndreptam grăbită către ieşire.”Ahh! Asta da viaţă!Ploaie! te iubesc! Mi-ai lipsit!Spune-mi că îmi permiţi să te pozez aşa cum eşti tu nebună şi unică prin naturaleţea ta!Spune-mi că îmi permiţi să fredonez lacrimi cu tine şi să le uneşti din nou cu picurii tăi!Spune-i vântului să îmi aducă şoaptele tale şi spune-i că îi promit că îl voi poza şi pe el!Ahh uite!Frunza asta!Simplă,dar magnifică!Prima mea poză cu acest aparat1Va ieşi perfect!Aaa da…şi uite picurii tăi transformaţi în lacrimile sufletului meu!Poze!Singurul mod de surprinde realitatea voastră,a lucrurilor mărunte,simple,dar fără de care lumea nu ar mai fi lume şi cuvintele nu ar mai fi cuvinte şi omul nu ar mai fi om.Oh doamne!Bietul om.Un cerşetor.Câte secrete poate ascunde această fiinţă ce s-a căsătorit din obligaţie pură,cu strada.Uite ploaie!Priveşte-i anii imprimaţi în ridurile sale!Priveşte-i aceşti ochii,atât de verzi şi atât de vii.Ahh!Bătrâne!Nu te teme!Îţi promit că te voi face vedetă!Îţi promit că vei ajunge pe panoul vieţii mele!”îi spun eu bietului om,pozându-l,după care am plecat mai departe.Poze peste poze,clipe,timp,totul.Aparatul face parte din mine,iar ochii mei devin ochiul său.Cu el pot poza tot ce îmi doresc.Nu sunt perfectă.Nici nu vreau să fiu.Dar recunosc că biata mea mamă mi-a transmis înclinaţia aceasta spre arte.Merg acum agale pe o străduţă,îndreptându-mă spre facultate.Peste drum observ o doamnă ce avea alături o tânără ce părea a fi fiica sa.Studiind gesturile lor am putut să realizez că se înţelegeau foarte bine.Îmi aduc aminte de mama.Cu toate că au trecut aproape 15 ani de când nu mai e,chipul ei încă îmi este bine imprimat în minte.De câte ori văd mame şi copii încerc să îmi imaginez şi eu cum ar fi fost ca mama să mai fi putut rămâne cu mine,în lumea asta.Şi moartea tatei…doi ani de atunci.Niciodată nu am putut înţelege de ce Dumnezeu a făcut asta.De ce mi ia luat de lângă mine.Cu ce am greşit,sau mai ales dacă am greşit,nu am aflat niciodată şi nici nu cred că am să aflu vreodată.Hah,îmi amintesc cât L-am urât atunci pe Dumnezeu.Dar vezi tu,vânt drag,nu pot să fiu veşnică supărată.Şi nici nu mai sunt.4 ani am avut cea mai tare gaşcă.Am avut o viaţă plină cu de toate.Acum nu îl mai urăsc pe Dumnezeu,dar tot în mister e învăluit.Şi apoi,dragul meu prieten,nu ar fi meritat să trăiesc în lacrimi o viaţă întreagă.Şi acum,ştiu că va fi totul bine.Ştiu că voi reuşi.Ştiu că viaţa e frumoasă oricum şi merită trăită.Uhmm,trebuie să mă duc la ore acum.Mai vorbim.Du-te şi ai grijă de ploaie.:Şi nu uita…te iubesc.”spun eu vântului,după care mă îndrept către facultate.”